Cateodată mă gândesc câte ţi-aş spune dacă ai fi faţă în faţă cu mine. Dacă aş avea curaj să ţi le spun. Şi dacă nu aş avea curaj să ţi le zic in faţă, dacă aş putea să ţi le scriu? Probabil aş începe cu întrebarea: dacă te-aş ruga să citeşti pană la capăt, ai face-o? Dacă te-aş ruga chiar să-mi răspunzi, mi-ai răspunde? Dar când pun întrebarea mă gândesc imediat… De ce întreb asta? Doar ştiu că vei citi şi vei răspunde, dacă te rog. Atunci întrebarea e de ce aş mai întreba? De ce aş întreba dacă aş fii atât de sigură că răspunzi? Poate pentru că nu sunt. Pentru că nu prea m-ai convins până acum. Cumva ai reuşit tu să faci în aşa fel încât să te scuteşti de cam tot ce înseamnă eu, şi ce se întamplă cu mine în cele 6 luni, în care chiar nu sunt în aceiaşi câţiva km2 cu tine. Dar întotdeauna ai vrut tu să ştii exact când sunt acolo unde eşti şi tu. Pentru că zici ca îţi e dor de mine. Dacă aş fii numai raţională aş zice că nu te cred. De ce să cred ca îţi e dor de mine când toţi cei cărora chiar le e dor de mine îmi scriu, mă întreabă, se interesează. Nu toţi zic că le e dor de mine, dar uneori chiar nu e nevoie. E de la sine înţeles. Te-ai întrebat vreodată dacă cuvintele tale chiar înseamnă ce înseamnă? Când zici că îţi e dor de mine, chiar îţi e? Întrebând asta ştiu de fapt deja răspunsul. Ştiu că nu eşti un mincinos, ştiu că nu ai avea motive să mă minţi. Nu eu sunt cea din viaţa ta pe care ar trebui să o minţi pentru a o duce în pat. În primul rând pentru că patul tău este la 1666 km distanţă de mine, apoi pentru ca amândoi ştim, că ai altele pe care le poţi minţi pentru asta, dar mai ales pentru că şi tu ştii şi eu ştiu că nu trebuie să mă minţi pentru a mă duce în pat.
Nu te-ai întrebat deloc de ce nu te-am anunţat că sunt acasă? Deloc, deloc? Ştiu că ştii, aşa cum nu e secret faţă de nimeni, că tu eşti punctul meu sensibil. Nu ne-am văzut de mai bine de un an, pentru că atunci când am fost acasă, în primăvara anului trecut, aveam pe cineva şi n-aş fi vrut să-l rănesc, nici măcar să ofer o şansă în acest sens. Nu prea am avut încredere în mine (şi sincer, nici în tine), aşa ca am decis că mai bine nu risc şi nu voi vrea să te văd, nici măcar în compania altora. În vară, când am fost acasă, tocmai mă desparţisem de el, atunci n-aş fi vrut să-mi fii consolare. Aş fi simţit că te folosesc. Eu fac multe chestii rele, dar asta nu. Iar acum, saptămânile trecute nu a trecut o zi în care să nu mă fi gândit să te sun, sau să îţi scriu să ne vedem. Dar m-au oprit câteva lucruri. Cum ar fi faptul că tu nu ţi-ai dat seama că am fost acolo. Adică, am postat în oricate feluri am putut să nu cumva să fie secret. Nu ţi-ai dat seama. Mă întreb de ce? Şi încă câteva chestii… cum ar fi fost să ne fi văzut? Nu tot aşa ca de fiecare data? Nu ştiu pentru tine ce înseamnă de fiecare dată, dar pentru mine arată cam aşa: te sun (pentru că trebuie sa fiu eu cea care iniţiază), vii (pentru că nici tu n-ai sta departe de mine), la început suntem toţi acolo (încerc din toate puterile să-mi ascund fericirea, care parcă mi-ar ieşi prin pori, când sunt cu tine. Încerc să mă gândesc la altceva, la ce mult te-ai schimbat, ai crescut, devii din ce în ce mai bărbat, şi iar mă surprind zâmbind, între timp mă gândesc ce voi spune când cineva care a observat deja că-mi sclipesc ochii, mă va întreba de ce sunt atât de fericită. Voi spune bineînţeles că viaţa mea e minunată. Şi chiar e. Şi când mai eşti şi tu prezent, atunci e ceva incredibil deja), apoi vine inevitabilul te uiţi la mine, mă uit la tine, mă întrebi, te întreb, zâmbeşti, zâmbesc (zâmbesc), apoi cumva oamenii dispar din jurul nostru. Suntem doar noi doi. Şi nimic altceva din lume nu există. Suntem fericiţi. Nu de tot, pentru că ştim că nu vom fi aşa pentru mai mult de câteva ore.
Apoi, atât de poetic, ca în Romeo şi Julieta, vine dimineaţa, şi indiferent de ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat noaptea trecută, zâmbim şi ne luăm rămas bun. Şi ajungi să mă faci fericită cu amintirea ta, sau când îmi răsună în minte cuvintele tale, sau când cumva mirosul tău mi-a rămas în nări, şi nu mai vrea să iasă. Momentele când degeaba ar avea voce raţiunea mea, pentru că sentimentele mele cântă şi dansează şi nu sunt în stare să aud ce-mi zic. Bineînţeles, tu ai grijă să nu plutesc prea multă vreme pentru că uneori mi se pare că uiţi atât de repede de mine cum îmi amintesc eu dintr-o dată de tot ce a fost demult între noi. Şi e momentul în care trebuie să-mi dau seama că e mai bine aşa. Mă bucur că nu mă suni „a doua zi” pentru că ştiu că oricum nu aş vrea să fiu cu tine. Şi îţi zic: bucură-te că te-ai despărţit doar odată de mine. Fii fericit pentru asta, pentru că nu ai vrea să ştii de câte ori a trebuit eu să mă despart de tine. Să îmi spun: gata, nu te mai gândi la el, să îmi cumpăr biletul şi să plec, în alt oraş, în altă ţară, să realizez că atunci când vine vorba de decizii de luat pe viaţă, mă face extrem de fericită decizia pe care am luat-o. Că deşi sentimentele şi dorinţele mele mă leagă de tine, nu aş face schimb, nici măcar un compromis.
